Eli Lăslean, 25 de ani de la tragedia care i-a schimbat destinul. Designerul și-a pierdut soțul într-un accident: „L-am pierdut în ziua în care îl iubeam cel mai mult”

Pe 17 iunie s-au împlinit 25 de ani de la ziua neagră a vieții dumneavoastră. Ziua în care un accident rutier v-a schimbat destinul. Ce vă amintiți despre accidentul din ziua aceea?

Eli Lăslean: Da, în fiecare an de după 1998, pe 17 iunie, inima mea se strânge și retrăiesc durerea acelei zile îngrozitoare...

Eram o familie tare frumoasă, ne iubeam, ne căsătoriserăm în ultimul an de facultate, în 1980, la Timișoara. El inginer, absolvent de Politehnică, eu economistă, absolventă de Științe Economice. Aveam un copil frumos, care urma să dea examenul de treaptă pentru intrarea la liceu, iar brandul ELLIS -creația mea, era înfloritor. Aveam 25 de angajați și peste 20 de magazine în zona de retail din toată țară (Brașov, Cluj, Constanța, Brăila, Galati, Timișoara, Baia Mare, Bârlad, Lugoj, Drobeta Tr Sevenin, Tg Jiu, Craiova , Sibiu, Pitești, Ploiești, Mediaș, Tg Mureș etc) unde distribuiam hainele produse de noi la Arad.

Soliciatarea era mare, colecțiile ELLIS se vindeau f bine și nu puteam face față comenzilor. Chiar a fost un moment emoționant când una dintre clientele noastre a plecat cu lacrimi în ochi când nu i-am putut vinde un anumit model ... asta ne-a impresionat maxim și am luat decizia să mergem la București unde se desfășura în acea perioada un târg de profil și să mai cumpărăm încă 2 mașini de cusut, să producem pentru acel magazin din Baia Mare care dorea marfă mai multă. A fost propunerea lui Adi, soțul meu, care era cel mai devotat partener pe care mi l-am putut imagina, cel mai inteligent, dar și cel mare admirator al meu. Era tare mândru de ceea ce reușisem să facem împreună.

În acea zi, după masă, am pornit spre București, mergeam ținându-ne de mâna în mașina condusă de el, făceam planuri, ca de obicei, când plecam la drum pentru aprovizionare ... și el îmi spunea: „Acesta e ultimul nostru drum spre București, o să stăm mai mult pe acasă, să fim împreună cu fiul nostru, care avea 15 ani și pe care l-am lăsat mai mult în grijă bunicilor, rămânem la dimensiunea acesta a firmei ca să avem timp și pt noi, să putem să ne relaxăm , să plecăm în vacanțe..." iar eu, care eram foarte obosită, avusesem o zi plină , îl întreb : "Ok , dar cât mai durează până ajungem în București? Pentru că sunt tare obosită. " El îmi răspunde : "Mai avem o ora până la Vâlcea, încă o ora până la Pitești și la ora 10 suntem în București, dacă nu se întâmplă ceva ..."

A urmat un moment de liniște, noi eram într-o depășire, pe Valea Oltului, și eu văd în fața mea cum apare coamă  unui  tir de după o curbă și care vine spre noi. Eram parcă într-un film... întorc capul spre dreapta, să văd dacă depășim mașină pe care o aveam lateral și în momentul acela, un zgomot cumplit, o bubuitură se aude, întorc capul spre soțul meu și îl văd cu capul căzut și un fir de sânge curgându-i din gură ... ca în filmele de groază ... parbrizul mașinii fusese făcut zob, iar eu m-am ridicat și scoțând capul prin parbrizul spart, am strigat cât am putut de tare: AJUTOOOR !!! Se opriseră toate mașinile și, cu greu,  l-au scos pe soțul meu din mașină. Cineva s-a oferit să ne transporte la Spitalul din Vâlcea, îi sunt recunoscătoare acelui domn. A urmat transportul cu o Ambulanță la Spitalul Bagdazar din București, iar a două zi dimineață a fost operația prin care soțului meu i s-a extirpat o bucată din creier. Îi sunt recunoscătoare domnului Dr. Gorgan cât și întregului colectiv al Spitalului Bagdazar pentru implicare și dorința de a-l salva.

A urmat o comă în care eu așteptam în fiecare clipă să se trezească. Doctorii îmi spuneau  "sufletul lui este între cer și pământ, rugați-va !"... și m-am rugat ... dar distrugerea era prea gravă și niciun semn de revenire.

Între timp, Marius, fiul nostru a dat examenul de admitere la liceu, a intrat pe primele locuri și a întrebat, firesc, „unde e tată?” ...să vadă victoria lui. El nu știa despre tragicul accident și de abia după aceea l-am dus la București să-l vadă pe tata.

Au fost încercări disperate de a-l salva, am reușit să-l transport în Ungaria, la Szeged, unde în 12 Octombrie 1998  a plecat definitiv la ceruri.

A fost cumplit , o durere care nu se poate exprima. Avea 43 de ani și ne iubeam ca-n prima zi. Cred că l-am pierdut în ziua în care îl iubeam cel mai mult.

Patru luni de zile v-ați rugat pentru o minune. Minune care însă nu a venit.... Soțul dumneavoastră s-a stins din viață, iar dumneavoastră ați rămas nu doar mamă singură, ci și antreprenor singur, cu o mulțime de responsabilități. Ce ați simțit în acele momente?

Eli Lăslean:  Încă din momentul în care el a căzut, a intrat în comă în urmă loviturii cumplite, m-am simțit responsabilă de tot ceea ce aveam - familie, firmă, colaboratori.

Cred că am trecut pe pilot automat și dintr-o dată am devenit și mama și tată, am încercat să-l salvez și  să duc visul nostru mai departe. Fetele mel , cele 25 de angajate, se uitau la mine, cu îngrijorea în priviri și mă întrebau: "Noi acum ce facem? Mai rămânem sau plecăm în altă parte, dacă nu mai e Dl Adi?"

A fost un moment în care am simțit că totul se putea prăbuși definitiv și visul nostru frumos să rămână doar în mintea mea. Am bătut cu pumnul în masă și am spus: "Nu pleacă nimeni!"

Ați reușit să ridicați un imperiu. Tragedia nu v-a oprit din ascensiunea profesională, ci ați continuat, de mână cu fiul dvs Marius, să urcați pe cele mai importante podiumuri de modă și să scrieți istoria ELIS. Cum v-ați găsit puterea să faceți toate acestea?

Eli Lăslean:  Era atât de frumos visul pe care l-am construit alături de omul meu drag, alături de EL, Adrian Laslean, încât mi s-ar fi părut nedrept ca, odată cu dispariția lui, să pierd și visul!

Mi-amintesc cât de mândru era de mine, cât de încântat era de frumusețile care se nășteau din mâinile mele, de colectivul pe care îl aveam, de poziția pe care ne-am cucerit-o în societate. Eram o familie de succes în Arad, dar când am ajuns în București, cu el rănit, pe patul de spital, am înțeles ce înseamnă să fii „no name”. În București nu ne cunoștea aproape  nimeni iar asta  am simțit-o și în spital și mi s-a părut nedrept.
Aveam conștientizarea propriei valori, iar toți anii care au urmat am dorit să demonstrez asta - valoarea pe care o aveam! Și am reușit, sunt tare mulțumită de asta!

Credeți în destin sau credeți că omul își face norocul cu mâna lui?

Eli Lăslean: Da, destinul ne e scris, se pare. Dar mai cred și în liberul arbitru. Uneori nu avem deschiderea necesară să înțelegem anumite lucruri, fapte, și ne pierdem pe cărări greșite. Mi-am dorit mult să nu mă pierd, să fac ceea ce e frumos și bun pentru cei din jur. Credința a fost stâlpul de care m-am ancorat și oricât de puternic a suflat vântul, nu m-a luat. Am rămas mereu cu ochii la cer și cu sufletul alături de cei dragi!

Ați deschis, la scurtă vreme de la momentul tragic, un magazin și în București. Și a urmat apoi un show de modă în memoria soțului dumneavoastră. Un show realizat acum 24 de ani dar care și în zilele noastre ar putea fi considerat avangardist. Povestiți-ne un pic despre acel eveniment.

Eli Lăslean: Da, îmi amintesc cu mare drag, dar mai ales cu emoție, de primul meu mare show în București.
Am pregătit o colecție cu 100 de piese, am adus hainele de la Arad și alături de echipa mea am organizat un casting și am ales 30 de modele care au defilat pe podium,  printre ele fiind și câteva vedete: Bianca Brad, Monica Davidescu, Anca Țurcașiu, Sonia Argint, Letiția Pescariu, Iulia Frățilă, Ana Maria Bucura. Pantofii lui Mihai Albu au apărut pentru prima dată într-un show de modă, makeup-ul a fost asigurat de Alexandru Abagiu iar Ovidiu Buta a fost alături de mine în organizarea showului.

Mireasa colecției Fair Play a fost Laura Badea, care a apărut la final, într-un tablou spectacular, trecând pe sub săbiile băieților din echipa de sabie a României, așezați în poziție de onor. Am mers pe muzica din GLADIATORUL, am avut un intro cu o scenă de lupta în care au evoluat băieții din echipa de sabie a Federației de Scrimă, condusă de Ana Pascu, după care a început show ul. La final, am apărut eu cu masca pe față. Au fost emoții puternice și cred că Adi, de acolo de sus, a fost tare mândru de ceea ce am făcut în memoria lui.

Care sunt gândurile pe care le aveți după acești 25 de ani? Care sunt lecțiile pe care le-ați învățat în tot acest timp și cum considerați că v-a transformat toată durerea?

Eli Lăslean: Privind în urmă, simt că mi-am făcut datoria!. Atât față de Adi, cât și față de Marius, fiul nostru, căruia am încercat să-i dovedesc în fiecare clipă că sunt o mama bravă, să-i arăt care sunt valorile familiei noastre și care e drumul spre succesul autentic.

Am reușit să duc 30 de ani stindardul ELLIS, să mențin vie flacăra pasiunii pentru frumos și să îmi iubesc clientele și pe ei din jur cu tot sufletul și inima mea. Mă bucur că am reușit să îmi câștig un loc în moda românească, să am șansă de a-mi vedea creațiile pe femei celebre, precum Nadia Comăneci, Simona Amânar, Maria Olaru, Laura Badea, Simona Halep sau Angela Similea,  Andra, Monica Davidescu, Anca Țurcașiu, Mihaela Tatu, Raluca Moianu, Denise Rifai, Sandra Stoicescu, Mirela Vasadi.

Andreea Marin poartă cu drag creațiile mele iar acesta bucurie o trăiesc și alături de frumoasă ei fiica Violeta.

În 2015, în Ziua de Bunavestire, am avut bucuria de a primi nenumărate felicitări pentru apariția Primei Doamne a țării Carmen Iohannis care a purtat prima rochie creată special pentru dansa în Atelierele ELLIS  eu devenind primul designer oficial al Primei Doamne. De atunci, am realizat peste 40 de ținute purtate de Dna Iohannis în întâlnirile oficiale în care l-a însoțit pe Președintele Iohannis.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Spectacola și pe Google News