Ioan, Omul Străzii este o figură misterioasă apărută recent în spațiul public. Mulți nu îi știu originile, nici măcar numele real, fiind mai mult o convenție socială denumirea de „Ioan, Omul Străzii”. Se zvonește că a avut o viață normală până la un punct, alegând conștient și asumat calea străzii, din principii numai de el știute.
Adesea, discursul lui Nea Ioan este caracterizat de filosofii și principii de viață atipice. Acesta cutreieră străzile, cunoaște alți oameni ai străzii, vorbește cu străini și împărtășește povețe.
El se remarcă de alți oameni ai străzii prin discursul său articulat, intrând de câteva ori și în subiecte mondene, precum critica adusă Andrei Măruță în urmă cu ceva timp.
De această dată, el a vorbit despre o parte din copilăria sa, dar și despre propriul fiu care a vrut să-l bată. Finalul situației cu fiul său a emoționat pe toată lumea.
„Copilăria mea a fost superbă și am avut parte de o educație aparte. Aș putea spune că oamenii care m-au crescut m-au îngrijit mai bine decât 90% din cei care își îngrijesc propriii copii. În ziua de azi, asta e o problemă. Copiii tuturor bogătașilor, ai boierilor, ai celor cu capital enorm au tot ce le trebuie și au devenit figuranți; majoritatea au devenit consumatori de droguri și de plăceri. De ce sunt eu mândru?
Pentru că, având oftică pe mine, copilul meu a avut impresia că l-am părăsit. Dar eu m-am despărțit de mama lui și mi-am dat seama că, dacă aș fi rămas în preajma lui, el ar fi sesizat diferențele dintre mine și mama lui, așa că am preferat să plec. La 4 ani, mi-a spus două lucruri care erau adevărate.
Unu: „Băi, tati, ce mult vorbești!”, și după mi-a zis „Ce te-aș bate”. Și mie mi-a plăcut asta. De ce? Pentru că era sincer”, spune Ioan, în podcastul Realități cu Niculescu.
„Probabil, din cauză că nu eram alături de el, el mă vedea ca pe un dușman, ca pe un om care l-a părăsit. În momentul în care mi-a zis că m-ar bate, l-am luat în brațe și l-am pupat. Da, mi-am dat seama că eu sunt vinovat, de aceea mă și percepe ca pe un tată imoral. Și vreau să-ți spun că, în final, el s-a apucat de arte marțiale.
Acesta a fost motivul: să mă bată pe mine. Mi-a povestit în final. Până la vârsta de 18 ani a făcut arte marțiale atât de bine, încât în țara lui lua numai medalii de aur. Deci, până la 18 ani asta a făcut.
Nu a mai venit să mă bată. Culmea e că s-a răzgândit și m-a chemat să merg în Austria la el, spunându-mi că nu o să am probleme și că mă întreține el. I-am zis că nu se poate. Preferam să mor pe stradă.
Deci copilul meu nu are nicio obligație față de mine. El face ce vrea și își urmează drumul. Că e moral sau imoral, asta nu mai e treaba mea, e treaba lui. De aceea sunt fericit, pentru că copilul meu e mai capabil, mai inteligent și mai moral decât mulți copii care au trăit în puf.
De multe ori, sărăcia și lipsa de susținere te motivează mai tare să ieși din noroi. Deci faptul că pici într-o prăpastie, într-o groapă, te motivează mult mai puternic să devii cineva sau să faci ceva. Dar când ai de toate... la ce să mai înveți, că vine tata și îi dă două scatoalce învățătoarei sau îi dă 200 de lei și ciocu’ mic.
Să nu ne supărăm, dar mulți gândesc în felul ăsta. Am avut o cunoștință, o profesoară de matematică, care îmi spunea într-o zi: „Domnu' Olteanu, trebuie să renunț la singurul elev al cărui părinte îmi plătea în bani meditațiile. Restul îmi plăteau în miere sau ce aveau ei”. Am întrebat-o de ce, și a zis: „Pentru că eu garantez intrarea la liceu și copilul nu voia să învețe. Părintele lui era cu funcție””, mai spune Ioan.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Spectacola și pe Google News
Vezi versiune mobil