Paul Surugiu - Fuego a vorbit, într-un interviu în exclusivitate pentru Spectacola, despre copilăria sa, dar și despre momentele frumoase petrecute alături de cei care i-au dat viață.
Toată lumea îl cunoaște astăzi pe adultul Paul Surugiu, însă foarte puțini știu cum a arătat copilăria artistului, dar și cum era copilul „Fuego”. Îndrăgitul artist și-a deschis acum sufletul și ne-a vorbit despre una dintre cele mai frumoase perioade din viața sa.
SPECTACOLA: Știu că ziua de naștere a coincis ceva timp cu Ziua Națională a României, motiv de sărbătoare pentru toți patrioții. Cum a fost pentru un copil să nu-și poată serba aniversarea, fiind nevoit să participe la paradele organizate la vremea aceea? Ai simțit un gol, o supărare, în acele momente, sau ai conceput totul ca o normalitate? Părinții cum justificau situația?
PAUL SURUGIU-FUEGO: Până pe la 5,6 ani am trăit cu sentimentul că paradele din ziua de 23 august îmi erau dedicate mie. Așa-i spuneam mamei, că toți oamenii s-au adunat ca să-mi celebreze ziua mea de naștere. Când mi-a explicat mama și am înțeles, nu am fost dezamăgit, ba deloc, în schimb mi-am setat în minte că la un moment dat, o mare de oameni îmi va celebra ziua și iată că de ani buni, pe 23 august, oamenii mă felicită, cu zecile de mii și se bucură pentru ziua mea! Mergeam la parade, într-adevăr, dar nu era un chin. Poate doar căldura îmi dădea bătăi de cap, pentru că stăteam mult în soare. Nu simțeam ca fiind o corvoadă, pentru că ai mei nu simțeau asta.
Devenise o normalitate la care oamenii se raportau ca atare. Era fericire cumva, pentru că oamenii erau liberi și spre după masă, serbau, mergeau la iarbă verde, la ștrand, la terase, toată țara era într-o continuă petrecere. Oricum, nici atunci și nici azi, de ziua mea, nu sunt omul dorințelor mărețe! Sunt un om chibzuit și am cumva de toate, fără ca astea să însemne extravaganțe majore. Eu sunt un om modest, care trăiește la fel și care niciodată n-a făcut caz de cine este sau ce a realizat. Sunt bucuros cu ele, dar nu mă bat cu pumnul în piept și nici nu impun nimănui nimic.
SPECTACOLA: Când ți-ai serbat prima dată ziua de naștere? Ai simțit că v-ați recăpătat cumva identitatea atunci?
PAUL SURUGIU-FUEGO: Chiar dacă erau evenimentele de zi, cu parade, cu tot, ai mei îmi făceau ziua de naștere după-amiaza, în copilărie. Erau zile simple dacă le analizez acum, dar adevărate sărbători pentru mine, pentru că se aduna toată familia, ieșeam la bunica în curte sau la grătar în aer liber și ne distram, râdeam, cântam de zor sau eu dădeam mici spectacole. Nu am simțit că mi-ar fi fost furată identitatea vreodată, chiar dacă începutul fiecărei zile de 23 august eram la careul școlar. Cu toate hibele de atunci, cu toată propaganda, fie-mi iertat, dar nu erau atât de devastatoare cum se pretind acele parade.
Dincolo de preamărirea conducătorului, aveau și elemente benefice. Ne transformau într-un grup unit, comunicam între noi, eram inventivi, încercam mereu să fentăm cumva sistemul, învățam lucruri utile și exista un soi de cenzură. Toată lumea era mobilizată și fiecare era implicat din punct de vedere civic. Dar lăsând asta la o parte, am avut zile de poveste când eram mic. Tortul avea alt gust, făcut de mama! Am fost crescut cu multă iubire din partea familiei mele, nu ca pe-un puști răsfățat, ci ca pe un copil dorit, cu limite și libertăți, dar care știa de cât de mult înseamnă pentru cei din jurul lui!
SPECTACOLA: Spuneai într-un interviu faptul că mama este persoana care te-a susținut cel mai mult, când erai la început de drum. Cum arăta relația dintre voi doi atunci și cum este e în prezent? S-a schimbat ceva?
PAUL SURUGIU-FUEGO: Mama mea, Eugenia, este fără doar și poate, eroina mea. Și-a sacrificat destinul, a clădit și nu a cerut niciodată lauri pentru asta. A înțeles că viața ei este formarea mea și nu a ezitat niciodată în îndeplinirea acestui vis special. Parcă de fiecare dată mi se pare că nu-i mulțumesc suficient pentru ce sunt azi, pentru ce m-a învățat, pentru tresăririle ei. Mama este omul la care eu revin mereu și care mă înțelege, mă ascultă și-mi oferă cele mai calde și sincere sfaturi. Nu i-a fost simplu în viață, a renunțat la multe din visele ei, a muncit și mi s-a dedicat în totalitate, luptând cumva cot la cot cu mine pentru ascensiunea mea din toți acești ani. M-a susținut necondiționat, mi-a deschis porți, a avut grijă de mine și cred din suflet că i-am împlinit așteptările! Dincolo de asta, mama e și ea un personaj, comic, cu replici surprinzătoare la orice, mereu pusă la punct cu toate informațiile și cu drag de ce-i frumos și special. Îmi doresc pentru ea sănătate, liniște, fericiri și clipe aproape de ea, cât mai mult timp cu putință. Mulțumesc, mama! Și cred că și voi ar trebui să le mulțumiți mamelor pentru fiecare răsărit deplin. Iar cei care nu le mai aveți, să vă gândiți la ele ca la luminile ce vă înfrumusețează chipul.
SPECTACOLA: Care-i cel mai important sfat pe care l-ai primit de la mama sau tatăl tău și care te-a însoțit peste tot în viață?
PAUL SURUGIU-FUEGO: Modele familiei mele au fost pe linia aceasta, a supraviețuirii prin orice mijloace. Bunicile mele, ambele, au rămas fără soți de tinere și-au crescut singure mai mulți copii, înțelegând că viața nu e un nor pe care trebuie să plutim, ci o continuă furtună din care trebuie să ieșim cât mai puțin șifonați, ba chiar învingători. Așa au fost și anii mei de-atunci, vremi în care n-am simțit că mi-e greu. Am crescut în iubire și-am înțeles că ea este darul cel mai de preț pe care-l putem primi și oferi mai departe. Eu n-am știut ce e suferința majoră și-am înțeles încă de pe atunci că trebuie să muncesc pentru ce am, pentru ce-mi doresc să fiu. Părinții mei, icoane de bunătate, mi-au fost prieteni, dincolo de orice altceva și m-au lăsat să zbor, să fac tot ce-mi trece prin cap, încurajând încercările mele artistice, luptând și ei cot la cot pentru a reuși. De la ai mei știu ce e respectul, buna seamă și seriozitatea!
SPECTACOLA: Într-o lume în care scandalurile sunt la orice pas, ai reușit întotdeauna să te ții departe de ele. Este greu să îți menții imaginea „curată”, în ziua de azi, sau consideri că totul ține de educația pe care fiecare o primește încă din copilărie?
PAUL SURUGIU-FUEGO: În primul rând, eu nu sunt, prin structura mea, o fire conflictuală. Anihilez din fașă orice posibila diferență de opinie, nu răspund provocărilor de nici un fel și sunt, după cum spuneai și tu, un om educat, cu cei șapte ani de acasă, de care spuneam mai devreme. Apoi, de mulți ani, mi-am axat aparițiile, cariera, absolut tot ce fac, pe partea profesională, încercând să fac oamenii să înțeleagă că viața mea privată, de altfel deloc interesantă, nu are de a face cu spațiul public. Nu fac neapărat ceva ca să am o imagine curată.
Doar sunt! Firește că am probabil mulți dușmani în spate, dar nu mă interesează atât timp cât eu îmi văd de drumul meu și încerc să ”răsplătesc” fiecare posibilă lovitură, cu o nouă performanță și cu lucrul bine făcut. Încerc să mă axez doar pe ce e important, fără să divaghez în zone care nu mă onorează! Nu merg la mondenități, nu sunt un om monden, sunt un tip simplu, care are o profesie publică și care dăruiește oamenilor arta sa, în mai multe forme, de la muzică la pictură, până la televiziune, radio, scris sau teatru! Îmi iubesc colegii, le promovez munca, nu am vanități, nu mă dau în stambă, nu epatez! Toate astea fac să am imaginea pe care e firesc să o am! Întotdeauna vor fi contestatari, dar eu nu mă adresez lor!
SPECTACOLA: Îți e dor, când te gândești la copilărie? Care este momentul pe care l-ai retrăi pentru o zi, dacă ai avea posibilitatea?
PAUL SURUGIU-FUEGO: Mi-e dor de anii copilăriei. De fapt, viața se bătătorește în copilărie. Acolo prind formă tăcerile noastre și ne dăm seama că nimeni și nimic nu ne poate răpi acei minunați ani, în care singurele griji sunt cele ale răsăriturilor prinse de ochii puri ai nevinovăției. Copilăria nu e deloc întâmplătoare, nu e doar o etapă, este veșnica punte între rațiuni și vise, cu ghidușia în buzunar și cu o mare întreagă de capitole pe care trebuie să le bifăm, să le înțelegem. Și sunt și-acum copil, trăindu-mi visul măreț. Îmi place că sunt așa, deși am 46 de ani. Nu mă copilăresc în sens infantil, ci trăiesc deplin, cu inima deschisă, fiecare tresărire a fericirilor mele. Și în felul acesta mă mențin și tânăr. Dacă ar fi să retrăiesc ceva, dincolo de joc, de perioadă, de orice, aș retrăi orice moment cu tata, pe care l-am pierdut în 2010...
SPECTACOLA: Dar copilul Paul Surugiu cum era?
PAUL SURUGIU-FUEGO: Copil fiind, cutreieram prin vise și credeam că nimeni și nimic nu-mi va fura din strălucirea unor ani în care totul părea a fi construit pentru mine. Sincer să fiu, n-am fost nici prea alintat, nici extrem de copilăros. Întotdeauna am avut acea doză de rațiune care m-a făcut să lupt, dar mi-a plăcut să profit la maxim de minunile copilăriei. Vedeți voi, toată lumea vorbește despre vremea respectivă, cu nostalgie. Pentru mine nu a trecut timpul acela. Eu mă simt un tânăr veșnic, cu speranțele la purtător, cu dorința de a evolua și de a fi mai bun. Sunt un copil mare care râde la soare și-așteaptă să ascundă minuni ale vieții în privirile sale.
Am crescut în spiritul unei sănătoase noțiuni de a fi, de a înțelege ce-i cu mine și de a lupta. N-am fost un elev model, exemplar, dar am avut o calitate care mi-a rămas până azi, cea a curiozității. Am învățat în felul acesta să fiu avid în a descoperi lucruri noi. Și-am păstrat mereu muzica alături. Am crescut în casă cu piesele marilor noștri artiști, mi-am dorit să ajung ca ei, și-am răzbit. Stăteam întins cu ochii la cer, pe malul Arieșului, punând zăvor tuturor marilor dorințe, spunându-mi că locul meu e în lumină. Și chiar dacă întunericul mi-a dat târcoale, am reușit mereu să-l fentez, cu o lanternă a bucuriei de-a trăi, într-o frumoasă poveste. Și-am pus bazele unei vieți armonioase, în care valorile esențiale sunt respectul și bunul simț.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Spectacola și pe Google News
Vezi versiune mobil